Apartenența românilor la latinitate, calitatea lor de membri ai marii familii a popoarelor romanice incumbă o anumită zestre istorică și indică o formă de evoluție. Aceste realități nu reprezintă un merit al românilor, dar îi așază pe români în rând cu lumea, le stabilește convergențe și explică multe realizări ale lor. Latinitatea românilor nu este un lucru de laudă și nici unul de rușine, ci este o simplă realitate, aceea de a fi înrudiți, lingvistic și cultural, cu italienii, cu spaniolii, cu francezii, cu portughezii etc.
Această înrudire nu este atât de sânge, cât de spirit, de fel a percepe lumea, de forma mentis. Iar această înrudire spirituală cu latinofonii reiese cel mai clar din limba română, cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român. Pe aceasta trebuie s-o cultivăm, s-o vorbim și s-o scriem corect, fiindcă ea rămâne marca trecerii noastre ca popor prin această lume.
Pe de altă parte, limba lor neolatină este încă cea mai importantă cale de comunicare între români. În același timp, fiind parte integrantă a unei mari familii lingvistice, româna îi ajută pe români să comunice mai ușor în italiană, spaniolă, portugheză, franceză etc.
Vocabularul comun și formele gramaticale asemănătoare cu celelalte limbi romanice sunt alte avantaje ale românei.
„În consecință, limba română nu este numai un vehicul de comunicare eficientă între români, ci și un mijloc de integrare ușoară a lor în lume, de dialog cu lumea, de însușire mai lesnicioasă a limbilor străine. Latinitatea este un întreg univers, iar românii fac parte din el.” (Ioan-Aurel Pop)
